Ce bucurii simple și mari ți-ai oferit scriind acest volum?
M-am bucurat mult cînd îmi ieșea un final de poezie mai de film așa. Gen 2 versuri combinație de Chandler & – doamne iartă-mă – Rupi Kaur. Gen vrăjeală de Bogart, mult mai puțin subtilă. Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă și m-am bucurat enorm.
Odată ce cititorul deschide acest volum, e luat și purtat într-o drumeție alături de autor. Ai schimba ceva pe parcursul acestei călătorii, în funcție de cititorul care te citește?
Nu cred. De dragul unei anume simetrii aș fi putut să plusez mai mult pe teme și tonuri mai grave către finalul volumului, pe texte mai lungi, mai ample, mai groase, cum aproape că se întrevede, de fapt. Dar nu, mai bine așa cum e: 80% stand-up și punchlines, comedie și dramă senină, teatru al tînguirii dacă vrei, film, mult film și multă poză. Mi-a plăcut asta. Mi-a plăcut și ce am scris în trecut, dar mai mult îmi place acum.
În unele poeme aflăm despre temerile personajului narator: bondarii, albinele și viespiile îi declanșează frici. Ce alte fobii are acest personaj?
Eu sunt, eu am fobiile astea. Mereu am anxietate la trecerile de pietoni. Mă simt că nu fac cum trebuie, că incomodez, și chiar incomodez, că știu cum e cînd sunt în mașină cu soră-mea și mai zic of, dar chiar acum și-a găsit să treacă ăsta. Spitalele îmi amărăsc mereu sufletul, îmi subțiază respirația.
Dacă ai alege o muzică a păsărilor, ai separa specie de specie?
Nu. Doar că n-aș include găinile. N-am cum să iau în serios găinile. Niciodată, în niciun context.
Cum ar fi o lume fără păsări? De când ai început să asociezi păsările cu ceva pozitiv?
De mereu, dar odată cu volumul am și înțeles de ce: pentru că sunt f. bazate.
Ar fi nasol fără ele. E scena aia din Children of Men cînd au oamenii o clipă de respiro pe la niște leagăne goale, și zice unul că ne-am dat seama ce nasoală e lumea fără copii atunci cînd nu s-au mai auzit rîsetele lor. Așa ar fi și fără păsări.
Ceea ce se întâmplă în filme – oricât de dubioase ar fi subiectele – poate fi uneori realitatea. Empatizezi, în general, cu personajele din filme? Recomandări?
Da, bat din palme și-mi dau lacrimile la ce-mi place mult. Portrait of a lady on fire și Thunder Road. Harakiri (1962), Mad Max Fury Road.
„vântule/era să-mi dărâmi berea/ai grijă”, scrii într-un poem. Cum ar fi să-ți răspundă diversele elemente ale naturii? Cum ar arăta oare limbajul lor?
Să nu mi se arate mie cu limbajul lor real, să nu facă imprudența asta. Eu văd o felie mică din el și fac poezie și stand-up și punchlines, că atîta îmi place și atîta pot. Și dacă eu mă duc la elemente și le zic, uite, am făcut asta cu voi, ele ce să-mi zică. Ce să-mi zică marea cea mare, munții și bolovanii. Bondaru care azi e fericit și mîine moare de frig. Să nu-mi zică nimic, să fie nepăsătoare toate cu mine, că așa trebuie să fie. Așa sunt și eu, de fapt, cu ele.
Vlad Drăgoi s-a născut în 1987 la Codlea, județul Brașov. A urmat cursurile Facultății de Litere în Brașov și a debutat în 2008, la Editura Lumen din Iași, cu volumul de proză Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito. Urmează, în 2013, volumul de poezie Metode, publicat la Casa de Editură Max Blecher, și, în 2015, volumul Eschiva (poezie, Editura Cartea Românească), pentru care primește, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru Tînărul scriitor al anului 2015, premiu obținut din nou pentru volumul de poezie sergio leone, apărut în 2017 la Editura Charmides. În 2019 apare romanul Mica mea inimă de om singuratic, la editura Polirom. A tradus poezii de Jim Harrison și Philip Schultz.
