Cătălin Dorian Florescu | © Radu Sandovici

Vremea minunilor

„Vremea minunilor este, în același timp, un elogiu adus tatălui, dar și lumii părăsite de autor în plină adolescență. Este o lume din care a ieșit gata înarmat pentru lupta scrisului.“ (Mircea Mihăieș) Citiți mai jos un fragment în traducerea Adrianei Rotaru.

După noaptea cutremurului, noi toţi am ieşit la lumina zilei, însă nimic nu mai era ca înainte. Adulţii numesc asta şoc. De acest şoc eu nu-mi aduc aminte exact. Dar ştiu că n-am mers la şcoală câteva zile şi că mi se făcea pielea ca de găină când se cânta muzică funebră la televizor şi se transmiteau emisiuni speciale. În capitală se distruseseră multe clădiri, până şi elveţienii şi-au oferit sprijinul. Noi n-am acceptat, pentru că partidul şi guvernul aveau deja totul sub control. Ne-a comunicat tovarăşul personal. Apoi au apărut primele poveşti despre salvări uimitoare de sub dărâmături, cu oameni care au reuşit să supravieţuiască, deşi în jurul lor se prăbuşiseră zidurile. S-au scris chiar şi cărţi despre asemenea întâmplări. După câteva săptămâni, au început să ne dea iar la televizor Columbo şi Kojak, filmele ruseşti erau şi ele din nou în program şi tata a comentat: „Bun venit în normalitate!“

Două luni mai târziu, la începutul lui mai, mi s-a scos ghipsul. Pentru asta a trebuit ca Doina, prietena cea mai bună a mamei, să ne conducă într-o sală de la spitalul de copii, pe intrarea din spate. Aşa am ocolit lista de aşteptare. Doina era soră-şefă şi de aceea, îndată după medici, ea avea un cuvânt de spus la halatele albe.

Când picioarele mele s-au mai înzdrăvenit, mama şi cu mine am plecat cu trenul la munte, la doctorul Horia Radu. Mama avea încredere în el când era vorba de boli rare, ca a mea.

Pe drum într-acolo, trenul a făcut vreme de multe ceasuri tadam-tadam. Înăuntru era înăbuşitor de cald. Afară, şesul se întindea larg şi neted, apoi s-au ivit iarăşi spinările de dealuri. Mama mi-a descheiat cămaşa, pe urmă a pus la îndemână sticla cu apă minerală şi paharul de plastic. Mi-a scos pantofii şi mi-a aşezat picioarele pe genunchii ei. M-a întrebat: „Ţi-e frică?“. Eu n-am putut să-i răspund, mi-era teamă să nu izbucnesc în plâns. Am dat din cap, ea şi-a trecut mângâietor palmele peste părul meu. „Să nu-ţi fie frică, totul are să se termine cu bine.“ Pe alocuri, la marginea câmpului, câte un ţăran stătea rezemat de carul cu boi, mâncând slănină cu pâine.

Deodată m-am speriat puţin de pădure: copacii veneau foarte aproape de tren şi crengile lor atingeau vagoanele. Un aer răcoros adia dinspre munţi. Când am intrat în primul tunel, eu am tresărit de spaimă. Pe neaşteptate s-a întunecat totul, apoi s-a luminat din nou. Mama şedea tot acolo, în faţa mea. Ei nu-i fusese frică în întuneric.

Asta era grozav: întuneric, lumină, întuneric, lumină. Eu m-am gândit: poate că în următorul tunel mama se transformă în Mickey Mouse, şi Mickey Mouse în tovarăşul, şi acela în iepurele din Ţara Minunilor, şi iepurele în Winnetou, şi Winnetou în tata, şi tata în mama. De fiecare dată când se va face lumină, unul dintre ei va sta pe bancheta din faţă, masându-mi picioarele. Am încercat să prind momentul când mama avea să se preschimbe pe întuneric în Mickey Mouse, dar înainte să reuşesc, am adormit. Aşa am ajuns în oraşul Covasna.

De la Covasna am fost luaţi de maşina clinicii. Şoferul era drăguţ şi ne-a pus lucrurile în portbagaj. În maşină, inima mea s-a făcut mică de tot şi s-a mutat în gât. M-am încleştat de mâna mamei. Şoseaua avea multe curbe, pe alături curgeau pârâiaşe, iar pe marginea şoselei erau aşezate indicatoare cu o căprioară desenată pe ele. Şi aici treceam prin tunele înguste şi cufundate în beznă, pe pereţi se scurgeau picături de apă. Mama a coborât geamul maşinii, a tras aer adânc în piept şi a părut mulţumită. Eu, în schimb, abia puteam să respir.

Clădirea era foarte mare, cu mai multe etaje şi se înălţa chiar la marginea pădurii. Şoferul a claxonat scurt şi un bărbat a venit în grabă să ne deschidă poarta. Un gard înalt, din bare de fier, despărţea şoseaua de curtea sanatoriului. Dincolo de el se întindeau straturi de legume şi flori. Şoseaua trecea pe lângă aripa stângă a clădirii, urcând mai departe spre munţi, iar în dreapta pădurea înainta până aproape de sanatoriu.

Am primit o cameră la parter. Avea pereţii albi şi goi, paturi şi noptiere de metal. Culorile miroseau a dezinfectant şi medicamente. Mama a rămas în prima noapte cu mine şi a avut voie să doarmă în camera mea. Şi-a pus capotul şi papucii de casă şi era aproape ca la noi în sufragerie.

În dimineaţa următoare şi-a strâns lucrurile şi a încercat să mă liniştească.

— Numai o săptămână şi jumătate, puiule. E necesar, a spus ea, însă eu mă simţeam ca şi cum ar fi trebuit să rămân pentru totdeauna acolo. Când şoferul a venit s-o ia cu maşina, ca s-o ducă înapoi în oraş, nu i-am spus nimic.

Am colindat prin săli şi pe coridoare, ocolind laboratoarele şi camerele de consultaţii. Aveam un răgaz de o oră înainte să mă cheme ca să-mi ia sânge. Mai târziu aveam programare la doctorul Radu.

În grădină am mers de-a lungul gardului, pe o cărăruie acoperită cu prundiş, până în colţul cel mai îndepărtat al curţii şi acolo, în spatele unui chioşc, am zărit o fată. Uda nişte flori şi, în general, părea să se poarte cu ele foarte atent. M-a observat abia când am ajuns aproape de ea. Când s-a întors, eu m-am prefăcut neinteresat de prezenţa ei. M-am aşezat pe o bancă scundă de lemn şi am pândit-o cu coada ochiului. După o vreme, am întrebat:

— Sunt florile tale?

La început nu mi-a răspuns. Când mă convinsesem deja că e surdă, am auzit-o spunând:

— Cine eşti tu? Omul negru? Dacă nu, poţi să le uzi împreună cu mine.

— Îmi arăţi cum? am dorit eu să aflu.

— Nu e nimic special. Găseşti un furtun în chioşc. Puţină apă le face mai bine decât prea multă.

— Aha.

Un timp am stat alături, udând florile, apoi ea a întrebat:

— Pentru ce eşti aici?

— Vin din oraş, i-am răspuns eu, am ceva la picior şi îl cunosc pe doctorul Radu. Îl cunoşti şi tu?

— Doctorul Radu e tatăl meu şi pe mine mă cheamă Nora.

Am fost surprins să descopăr că făcusem cunoştinţă cu fiica faimosului doctor şi n-am ştiut ce să spun. Din fericire, tocmai atunci m-a chemat sora. Trebuia să-mi ia sânge.

Doctorul Radu era mic de statură şi pe cap nu mai avea nici un fir de păr. Arăta rău, de parcă ar fi fost el însuşi bolnav. A plimbat vârful unui ac pe pulpele şi pe tălpile mele şi m-a întrebat dacă simt ceva. Mi-a lovit uşor genunchii cu un ciocănel care avea capetele de cauciuc şi mi-a cerut să merg încoace şi încolo prin faţa lui. A verificat câtă forţă aveam în mâini şi în picioare şi mi-a ascultat inima. Totul mi s-a părut aidoma ca la doctorii americani. Mi-a examinat cicatricea de la operaţie şi a citit hârtiile scrise de colegii lui din America. Din timp în timp, mormăia: „Hm“.

— Ţi-a plăcut America? m-a întrebat, fără să-şi ridice ochii de pe foile de hârtie.

— Sigur că da.

— Ce ţi-a plăcut mai mult?

— Statuia Libertăţii, Casa Albă şi Superman.

— Aşa, aşa.

Nu mi-a mai pus întrebări, iar după un timp a închis dosarul şi a chemat-o pe soră.

— Investigaţiile obişnuite, a hotărât el. Inima, muşchii, creierul. Şi programează-l pe săptămâna viitoare la Spitalul orăşenesc, pentru o biopsie musculară. În rest, zilnic vitaminele B2 şi B12, injectabile.

Apoi s-a întors iar către mine.

— Ia o bomboană, băiete. Tu ai voie, eu nu.


Născut la Timișoara în 1967, CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenții de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist. A publicat romanele Wunderzeit (Vremea minunilor, 2001; Humanitas, 2022), Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur (Maseurul orb, 2006), Zaira (2008), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011; în curs de apariție la Humanitas), Der Mann, der das Glück Bringt (Bărbatul care aduce fericirea, Humanitas, 2016), Der Feuerturm (Turnul de foc, 2022) și volumul de povestiri Der Nabel der Welt (În buricul pământului, Humanitas, 2019). Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

O povestire de Maria Orban

„Mi-ar placea sa fiu o dronă în interiorul personajelor mele, să înregistrez tot felul de senzații si gânduri.”

Extraordinarul debut al Emei Stere

Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2020, la secțiunea Debut-Proză, Câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2020
Copiii lui Marcel e o carte grăsuţă şi în general veselă, la care am scris (de mînă), cu multe întreruperi, vreo nouă ani. Datorită sau din cauza ei am dezvoltat diverse obsesii, asupra cărora m-am documentat intens: trăitul într-o comunitate, cultivarea plantelor, teoriile conspiraţiei, oamenii care dispar… Ca Marcel însuşi, mi-am făcut în bibliotecă un raft de utopişti. Am strîns fotografii, am desenat, am făcut calcule şi tabele. M-am distrat foarte bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.” (Ema Stere)