Valentina Șcerbani | © arhiva autoarei

Orașul promis

Situat între Carlos Fuentes și Ovidiu Nimigean, romanul Valentinei Șcerbani redă, într-un limbaj îmbibat de poezie, povestea unei pierderi. Un roman pur și simplu răscolitor. – Dumitru CRUDU

Fragment din Orașul promis, apărut la editura Tracus Arte

Spune că în viețile noastre nu va intra nimeni niciodată.

Spune că bărbații frumoși sunt cei care au buzele ascunse în mustăți. Și cei cărora le tremură burta.

Spune că trecutul și mai-mult-ca-trecutul sunt rădăcinile noastre.

Spune că în alte vieți, noi toți am fost arbori.

Spune că tata n-a avut nicio șansă în fața procesului judecătoresc. Mamele au mereu prioritate. Îmi amintesc, tata părea drăguț. Când a trebuit ceva să spună, a vorbit solemn. Și-a șters cele câteva picături de sudoare de pe frunte cu o batistă în carouri, apoi și-a cerut scuze. Ținea cu degetul o nară ca să sufle din cealaltă. A împăturit-o grijuliu și a aranjat-o în buzunarul costumului gri lucios, acoperind modest cămașa cu guler de rândunică. În timp ce-și vocifera monologul, ridica sus un deget gros, cu unghia tăiată din carne și-apoi îl lăsa în jos, spre pantofii de gală, lustruiți cu migală zile înainte. Avea fața rombică cu fălci umflate, pârjolite de soare.

În ziua aceea, câinele Voicăi a sfâșiat fără milă un coleg de clasă. Am înțeles că nu i-a rămas nimic din ce a fost față, iar umărul drept îi lipsea cu desăvârșire. L-a răpus la pământ și l-a rupt ca pe-o păpușă de cârpă, în fâșii multicolore, de culoarea șofranului, apoi a macului, apoi a viței-de-vie. L-am privit mult în coșciugul de lemn, acoperit cu o pânză albă de mătase, în jurul căruia zăceau plictisite buchețele de flori. Copiii vorbeau ca niște adulți despre întâmplare, atribuindu-i diferite interpretări și observații, de la vise la premoniții, până la păcatul originar și matern. Plutea un fior albastru în tot orașul. După un timp, lucrurile s-au așezat la locurile lor, iar lumea s-a vindecat și de această pierdere. Soarele ieșea cu aceeași precizie și pleca cu aceeași, în fiecare seară. Avea o lumină sticloasă, netedă și diafană, și chiar era mai purpuriu decât în alte vremuri. Preotul oficia aceleași slujbe, oamenii se salutau la fel, purtam rochia albastră de patru ori în șapte zile, făceam coroane din podbal și recitam aceleași poezii despre război în vreme de pace.

Spune că nu voi avea prea mult noroc, dar astea sunt vorbe.


Pendulând între dezamăgire și nesiguranță, între debusolare și dezabuzare, între suferință și disperare, între vis și realitate, fata din roman, Ileana, nu prea are între ce să aleagă. Pentru că orice ar alege e rău și orice ar face e și mai rău. De aceea e și condamnată la inacțiune, devenind prizoniera unui destin nemilos. De care nu e capabilă să se rupă și pe care nu poate să-l schimbe, cu toate că face câteva încercări în acest sens, adevărat că timide. După ce eșuează în câteva tentative de a-și recăpăta libertatea, personajul – narator preferă să aștepte. Să aștepte ca drama pe care o trăiește să ia (de la sine) o altă turnură, poate nu neapărat una fericită, dar o altă turnură. Dar asta nu se întâmplă și atunci durerea mocnită se transformă în suferință, iar drama, într-o tragedie.

(Dumitru CRUDU)

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Două poezii de Gabriela Vieru

B.C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
G.V.: Fiindcă e singura modalitate de a mă înțelege, de a înțelege ce mi se întâmplă, singurul mod prin care mă exteriorizez fără să mă simt expusă. Mi-aș dori ca în versurile mele să se regăsească și alți oameni și ca prin ele să mă fac înțeleasă mai bine decât aș face-o spunând direct ce si cum simt.

3 poezii de Diana Geacăr

„Am 3 cărți pe care le tot învârt în minte: un volum de poezie început în 2017, care e mărișor și ar putea fi gata oricând, (…) o carte de proză scurtă (…) și un roman pentru copii.”