diminețile sunt reci. fiica mea mă trezește
în fiecare zi cu același imperativ/
în curând o să-mi amintesc vara asta
fragmentar. n-o să mai cred c-a fost cu
adevărat. odată prietena mea m-a
întrebat dacă nu mi-e dor de siguranța
unui dumnezeu protector — și
fiica mea mă întreabă ce pățesc personajele din
Sims atunci când mor. Se transformă în spirit.
soțul meu e surprins & toată planeta râde puțin.
Fantomele se transformă în spirit după ce
mor. Jucăriile sunt resuscitate printr-o vrajă
magică a unei vrăjitoare bune & ea nu
vrea ca Peter Pan să rămână puști pentru
totdeauna. Visează la o lume a adulților mereu
în schimbare. La 29 de ani visul meu rămâne
același, o descoperire după altă descoperire.
Stăm pe partea proastă a scării rulante nesfârșite
sus e o cupolă care aduce a Rai kitschos și birocratic
dintr-un film american mainstream. Nu mi-e frică de
moarte ci de tot ceea ce stă între seară și dimineață când toate
nălucile copilăriei mele ies la suprafață și mănâncă pai
cu pai din căpițele nopții. E. îmi spunea că doar munca te
ține departe de tristețe&anxietate și e ceva comic în asta
atunci când scrii. Nu știu nimic care să aducă-a cunoaștere/
înțelepciune sau măcar umor de calitate
poate e ceva un pic dublat aici, doar știm că
strălucirii nu-i pasă de putrezire. Tot ce e acum dispare
soarele răsare în fiecare dimineață rămâne o gafă romantică
și tu te trezești indiferent de câte ore ai dormit.
Fiica mea cântă Let it go iar mie îmi vine să plâng și poate că abia
asta ar trebui să rămână scris undeva.
