Scrie
Reșița, Februarie 1982/ Hamburg, 2020, primăvara
Un motiv pentru care cărțile sunt atât de prețioase, este că nu se găsesc ușor. În librăriile comuniste cărțile pentru copii și romanele sunt mai rare decât peștele proaspăt pescuit în ape adânci. Și când se găsesc, le primești doar împreună cu câteva capturi obligatorii – o carte adevărată, o felie de ceva bun, într-un sandviș de volume conforme regimului. Cărțoaie zdrențuite cu coperte roșii, în interiorul cărora pe pagini de un alb murdar viețuiesc litere îngrămădite, hârtie cu care nu faci nimic, nici măcar în latrina din Fuchsental, în schimb ai putea-o folosi la făcut foc. Însă pe Ellie n-o lasă inima să facă așa ceva. Indiferent cât de revoltătoare ar fi ele, cărțile nu se ard, pentru cărți arzi tu.
Ellie are toate cărțile bune de pe piață, iar Hanne le primește de îndată ce Ellie sădește prima pădure de litere în ea. Indiferent cât de mult ar costa sau cât ar trebui să aștepte la coadă, cărțile și mâncarea bună se află la egalitate pe locul al treilea din lista lui Ellie cu lucruri, pe care părinții trebuie să le ofere copiilor. Pe această scară, sunt întrecute doar de iubire și răbdare. Contează mai puțin în ce limbă cântă, șoptesc, râd sau strigă cărțile – în germană, română sau engleză – important e, copilul să aibă tot ce își dorește.
După ce termină cărțile pentru copii, nu mai e aprovizionată cu altele, așa că Hanne îi devorează pe Dumas și Hugo, apoi ia atlasuri cu fluturi, cu scoici sau cu peșteri din Carpați asemănătoare unor palate, și cu flori rare din Dealurile Banatului. Cărțile sunt prieteni și adăpost, cărțile sunt aer. Cărțile sunt singura șansă de a afla adevărul, singura armă împotriva împânzirii, provocată de istorisirea prin viu grai. Chiar dacă prima scriere presupune interpretare și schimbare, cărțile sunt puncte de pornire, un drum sigur prin nisipuri mișcătoare, înșelătoare. Cu cât e mai fictivă o carte, cu atât gradul de adevăr din ea crește. Precum un diamant condensat și tasat, autencitatea licăre în ochii celor care știu să dea la o parte straturile de pământ. În cărți ești acasă. Uneori, cărțile salvează vieți. Precum cele cinci volume din Cireșarii, atunci când Hanne trebuie să petreacă cinci zile stând în pat din cauza unei boli a copilăriei. După care, nimic nu mai e cum era. Hanne e una dintre ei, dintre cireșari, care trec împreună prin multe aventuri, prin peșteri, fortărețe, furtuni de zăpadă, prin târg, mare și inimi. Dacă ar exista asemenea prieteni în viața reală, n-ar trebui să se apropie de ei citind. Dar cel puțin îi are acum între coperți, îi cunoaște fiecăruia cea mai mică ciudățenie, îi desenează, le vorbește și tace cu ei, după ani îi așază într-o cutie care călătorește înspre vest și de acolo prin fiecare raft al vieții ei.
De la citit la scris e un hop cât o mină de creion. Cititul și scrisul sunt două surori care nu pot fi una fără cealaltă, ca inspirația și expirația. Dar cum se ajunge la faptul-acela-de-a-fi-scriitoare, acest obiectiv care lui Hanne i se pare mai îndepărtat și nebulos decât Calea Lactee? Cum ajungi să trăiești scriind? Ar trebui întrebat bărbatul al cărui stilou i-a născut pe Cireșarii, dar despre el se știu prea puține lucruri, anul și locul nașterii, undeva departe, pe planeta București. Hanne scrie și scrie, citește și scrie, iar la numai o noapte după, vrea să arunce tot ce a scris în timpul zilei. Când Doamna Ziemer trimite una dintre poeziile ei la ziar, Hanne prinde gustul și tânjește după mai mult. Mamei îi vin lacrimile în ochi când Hanne scrie pentru școală o compunere despre ea, iar apoi râde tristă când compunerea despre dragostea față de patria comunistă este primită mult mai bine.
În ziua în care Hanne împlinește paisprezece ani, Ellie îi face cadou fiicei ei o călătorie în spațiu. O ia pe Hanne cu ea și merg la poșta din oraș, acolo unde sunt agățate sub lacăt cărțile de telefon din toată țara. Vorbește încet și îi înmânează funcționarei un formular completat demult cu un motiv inventat, precum și un pachețel care foșnește. După aceea pot intra în cabină. Zece minute, stimată … tovarășă, zece minute, mai mult nu vă dau. Cartea de telefon a Bucureștiului e singura care are două volume. Ellie îl deschide pe primul la litera C, haide, îi spune cu un zâmbet larg în timp ce îi întinde un creion și o foaie de hârtie, scrie-le pe toate. Durează doar un moment ca fata să înțeleagă ce are de făcut. Sunt opt Constantin Chiriță în București și încă șapte doar cu litera C. Mâna Hannei zboară pe hârtia pe care o strânge apoi ca pe o comoară la piept. După care o vâră ca pe o armă în spate la betelia pantalonului.
De la telefonul de acasă se poate vorbi doar în localitate, convorbirile în țară sau în afara țării sunt scumpe și trebuie anunțate cu mult timp înainte la centrală. Apoi stai și aștepți ore întregi, uneori până a doua zi dimineața ca să se facă legătura, și uneori în telefon se aude o a treia respirație, și rămâne puțin timp să-l întrebi pe tata lucrurile cele mai importante, dacă culoarea lui preferată a rămas verdele, dacă a primit scrisoarea cu numărul 157 sau dacă a ajuns mai repede vederea 158. În schimb, de la biroul mamei de la Crucea Roșie se pot da telefoane în toată țara. Mama îi pune telefonul cu roată în față, iar biletul cu numerele de telefon, transpirat și îndreptat, e pregătit. Din cauza emoțiilor, venele lui Hanna pulsează precum cablurile de curent înainte de un scurtcircuit.
Aici locuiește scriitorul Constantin Chiriță? e întrebarea hotărâtoare pe care o pune după ce-și spune numele. Hanne se alege de trei ori cu un nu și de trei ori cu un țârâit de telefon la care nu răspunde nimeni. La al șaptelea număr o femeie îi spune: Da, stai puțin. La telefon e acum un bărbat și toate întrebările pe care Hanne și le pregătise se duc odată cu valul de admirație care o cuprinde, toate în afară de una: De unde ați avut ideile pentru a scrie Cireșarii? Răspunsul este aproape neînsemnat. Din propria mea copilărie, din cea a copiilor mei, din capul meu, de peste tot. Ceea ce i se va întipări pentru totdeauna în minte este lucrul acesta inimaginabil, că acest om, tatăl prietenilor ei de hârtie, există cu adevărat, are o voce, care acum, în această secundă e în legătură cu vocea ei. Bâlbâie un mulțumesc frumos și își ia rămas bun, iar după ce închide e întâmpinată de ochii larg deschiși ai lui Ellie, Jessas Maria, sunt atât de mândră de tine, Goldkind, copil de aur.
Trec peste douăzeci de ani și multe scrâșneli precum vă-arăt-eu-vouă, până apare prima dintre cărțile Hannei, o carte pentru copii. Au fost destui care au aruncat cu bolovani nedigerabili, nu o să reușești în veci, cizmarule, rămâi cu meseria ta, cum îți poți imagina așa ceva, cum adică să devii autoare, tu, neica nimeni, când sunt milioane de alții care s-au născut aici și n-au reușit. A fost un singur om, care nicio secundă nu s-a îndoit că mititica ei mare într-o zi o să-i pună pe toți la punct.
Mama. Care poate fi doar supărată când își dă seama că Hanne ar reuși fără nimeniul acela de lângă ea, care o stoarce de toate puterile. Concentrează-te mai mult asupra ta, copilo, îi spune strângând din dinți, după care … Nu, greșeala mamei ei nu o va repeta, nu se va amesteca în alegerea fetei. Plus că mai e și Luis, care are nevoie de tată. Dar un ochi de vrăjitoare tot o să arunce către gluma asta de om care e Günther, și atât îi trebuie numai, să-i atingă un fir de păr Hannei. Probabil că acesta e și motivul pentru care el decide să-și părăsească familia doar după moartea lui Ellie.
Hanne are peste cincizeci de ani, a învățat de multă vreme să ia în serios semnele. Ajunge la o lansare a editurii unde a lucrat cu un sfert de secol în urmă, ca studentă a trăit, a tipărit, cusut, redactat, paginat, împachetat și trimis cărți o vară întreagă, fără de care numele lui Hanne nu s-ar fi aflat pe coperta niciunei cărți. Fiica editorului de atunci a preluat editura și vrea să se uite peste romanul Hannei, care trimite, în timp ce inima îi bate puternic, un teanc de hârtii în trecutul ei bavarez.
Primește înștiințarea că a fost acceptată într-o perioadă în care nu mai există decât respingeri, călătorii anulate, uși închise, măști și comunități divizate, teamă și furie în toate culorile, săbii ale lui Damocles, care s-au îndoit în niște semne de întrebare, dure ca oțelul. Romanul lui Hanne urmează să vădă lumina lumii, iar munca pe care o are la el o ține tot anul. În timp ce unii dau drumul la muzică în căști, ca să poată scrie, Hanne aude cel mai drag sunet din viața ei în urechi: râsul lui Ellie, când își dădea capul pe spate, roșu-clopoțiu, sikstes, păi vezi.
Die Chamäleondamen (ro. „Damele cameleonice”), Maro Verlag,
traducere din limba germană de Manuela Klenke
Yvonne Hergane s-a născut în 1968 la Reșița. În copilărie a vorbit două limbi, iar la vârsta de 14 ani a ajuns în Germania. A studiat Germanistică, Anglistică și Științele Cărții la Augsburg și München. Lucrează ca autoare și traducătoare de literatură (în special pentru copii și adolescenți) din limba engleză. Cartea ei Einer mehr a fost nominalizată la Premiul German, categoria Cea mai bună carte ilustrată, iar pentru Sorum und Anders a obținut distincția Leipziger Lesekompass; ambele cărți au fost publicate la editura Peter Hammer Verlag. Yvonne Hergane locuiește împreună cu familia ei în apropiere de Marea Nordului. Die Chamäleondamen (ro. „Damele cameleonice”) este primul ei roman.
