Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
Cătălin Furtună | © Ciprian Hord

Zigzag, o povestire de Cătălin Furtună

Ieri seară a început cea de-a zecea ediție a Festivalului „Discuția secretă”, unul dintre cele mai îndrăgite festivaluri de literatură din țară. Vă invităm să citiți o povestire din antologia bilingvă a acestei ediții DS - „Lumea asta-i 66% atunci și 33% acum”, apărută zilele trecute la OMG Publishing.

E trecut de unu jumate și fix cînd dau să-i spun Laurei că mi-e foame, ea face la dreapta pe una din potecile care se desprind din aleea asfaltată; și Laura, și poteca se pierd printre copacii și tufișurile desfrunzite. Iarna aproape că s-a terminat, un final anost, fără zăpadă – doar peisaje cenușii și vînt rece, care de la o zi la alta decolorează parcă pînă și panourile cu reclame nou-apărute prin oraș.

De obicei traversăm zona asta a parcului pe muchia potcoavei de asfalt care înconjoară lacul, evitînd potecile care se ramifică din ea. Și le evităm poate fiindcă știm că dincolo de marginea vestică a pădurii e un poligon de tragere și ne temem de gloanțe rătăcite, dar mai ales de persoanele peste care-am putea să dăm – genul de persoane foarte diferite de noi, care nu se tem de gloanțe rătăcite. N-au trecut nici zece ani de la revoluție și mai sînt destule blocuri cu fațade ciuruite prin oraș.

Am mai evitat noi și alte lucruri, cum ar fi să chiulim. Dar iată-ne chiulind într-o vineri în loc să ne pregătim pentru bac. Se anunță o zi neobișnuită.

— Hai odată, vii sau ce faci? strigă Laura. Silueta ei e hașurată aproape complet de crengile gri, dar ghicesc din agitația lentă a formelor ei decupate că s-a oprit să mă aștepte. Mă conformez fără nici un chef.

Ăsta-i rolul meu în relația noastră, sînt prietena care execută ordinele. Uneori aș vrea să mă împac odată cu statutul de simplu soldat, să nu mă mai simt așa. Dar cu cît mă gîndesc mai mult la asta, cu atît mă simt mai rău. „Nu mai pot“, a zis cineva odată – probabil un soldat în termen înainte să-și împuște superiorul și să-și tragă un glonț în cap.

Laura mă așteaptă într-un luminiș îngust, un petic de pămînt din care totul a fost smuls din rădăcini; pînă și poteca e întreruptă aici de pămînt răscolit. Cînd vede că mă apropii se răsucește pe călcîie și pleacă mai departe. Nici n-apuc să-i văd expresia feței, dar în momentele astea de frustrare subalternă zîmbetul ei subțire e mereu în mintea mea, un fier înroșit care-mi ștampilează fiecare gînd.

— E tare trist să vezi cîtă precaritate există în toate cîte nu sînt atinse de spirit, se aude din față vocea îngroșată a Laurei.

Pășește legănîndu-se ușor și mă încrunt puțin speriată la gluga care atîrnă de geaca ei vișinie, încercînd să înțeleg despre ce naiba vorbește. Mă feresc să nu-mi intre o creangă în ochi și-mi aduc în sfîrșit aminte că mai devreme vorbeam despre Marius și Claudiu.

Laura îl imită pe Marius, de-asta vorbește așa. Marius și Claudiu sînt colegii noștri de clasă: doi băieți pasionați de filosofie, rock vechi, istoria religiilor și tot ceea ce este frumos și bun. Sînt înalți, arătoși și încrezuți cît cuprinde – ăsta fiind un aspect peste care aș trece cu ușurință dacă s-ar pune problema. Într-o lume ideală, eu și Laura i-am împărți, însă bineînțeles că amîndoi au ochi numai pentru ea. Uneori Laura e generoasă (sau doar plictistă, sau cine știe ce, avînd în vedere că probabil a fost sau e cu amîndoi) și-mi întreține fantezia punîndu-mă să aleg între ei, ca mai devreme.

De data asta îl alesesem pe Marius, iar acum ea-i subliniază defectele, începînd cu afectarea și tendința lui de-a vărsa nonstop citate din Noica, Eliade sau Cioran.

Laura îmi aruncă o privire peste umăr ca să verifice dacă m-am prins, iar eu îi zîmbesc. Chiar e amuzant, se pricepe și la imitații. Deja mă simt mai bine, poate că nu-s doar un soldat.

— Sportivii și femeile frumoase îmi fac pur și simplu milă, continuă ea și eu chicotesc. Îi vezi cum se chinuie să trăiască în clipa favorabilă, în Kairos, în prilejul favorabil, să-și trăiască forma optimă, terorizați mereu de un încă

Se oprește, se întoarce și mă fixează înainte să continue pe o voce cavernoasă:

—  …și de spaima declinului, de vidul care te pîndește cînd mizezi totul pe asta.

Subliniază cuvîntul întinzînd brațele în lături și răsfirîndu-și degetele, iar eu rînjesc cu gura pînă la urechi.

— Cine? întreb după ce-și lasă mîinile în jos.

— Noica.

— Aha.

— Marius e convins că-i din Cioran. Femeile frumoase îmi fac pur și simplu milă, reia ea cu vocea groasă, afectată, ca să continue apoi cu vocea ei obișnuită, răutăcioasă: Toate femeile sînt frumoase.

Mie mi s-a schimbat iar dispoziția și nu mi se mai pare amuzant. N-o întreb cînd a vorbit cu Marius despre citatul ăsta, n-are rost. Încerc să mă consolez cu ideea că în celelalte dăți l-am ales pe Claudiu.

— Mi-e foame, mormăi eu îmbufnată, dar bineînțeles că Laura mă ignoră.

N-am fost dintotdeauna așa. Trecerile bruște, tot mai dese, de la euforie la tristețe au apărut abia în ultimii ani; pubertatea și adolescența s-au instalat ca niște alternatoare de mare putere. Am și un reper: în prima săptămînă de liceu, diriga ne-a dat mai multe teste – de inteligență, de personalitate – „ca să ne cunoască mai bine“. Nu m-am remarcat în mod deosebit la nici unul, cu excepția scorului maxim pentru ciclotimie, „afecțiunea cronică a dispoziției“. Dacă acum aproape patru ani eram la 100%, unde anume sînt acum?

Păi, momentan sînt în vid și-mi trăiesc clipa nefavorabilă. Și-acum tot acolo. Și acum.

Da, și acum.

Dacă stau să mă gîndesc mai bine, abia după testul ăla a început Laura să se arate interesată de mine, deși ne știam de mici: am fost vecine de bloc pînă cînd taică-său a pornit o afacere de succes, ceva cu un gater și niște parteneri italieni. Imediat după aia au vîndut apartamentul și s-au mutat într-o casă nou construită, una dintre primele case ridicate în orașul nostru după revoluție. Și-au luat chiar și-o mașină italiană, un Fiat. Părinții noștri, ai celorlalți copii de la bloc, se duceau în continuare la slujbele lor din ce în ce mai nesigure, își oblojeau Daciile paradite și se opreau să schimbe o vorbă sau doar se salutau în drum spre casă, uriașul mușuroi de beton cu trei intrări și două ganguri. Laura, în schimb, avea propriul ei mușuroi – mai mic, dar numai al ei. Și o curte!

Despre casa ei și Fiatul nou-nouț am auzit o vreme doar ecouri ale unor ecouri, nu păstrasem legătura; apoi am intrat la liceu și am nimerit amîndouă în aceeași clasă. După aia a început să mă bage în seamă și să mă coopteze în diverse activități. M-am conformat, la început flatată, pînă cînd am început să simt cît de dezechilibrată e prietenia noastră. Nu-i vorbă, m-am conformat în continuare și n-am fost doar un balon umflat cu resentimente, au existat și multe momente frumoase. Dar Laura prea le are pe toate: inteligența, frumusețea, popularitatea, îndrăzneala, umorul, banii (și toate hainele cumpărate cu banii ăia) – chiar și un fel de generozitate, dincolo de cruzimea ei mascată. Toate calitățile și cele mai atrăgătoare defecte. Eu nici măcar să fiu bună nu-s în stare, mă otrăvește invidia. Ce am eu și ea n-are?

Cu excepția acelui remarcabil procent de ciclotimie? Sincer, cred că nimic. Și nu neapărat în sensul că n-aș avea și eu ceva inteligență sau umor sau poate chiar și ceva ce trece drept frumusețe, dar tot mă simt ca și cum ea le are pe toate, cîștigătoarea care ia totul. Nu-s cea mai nașpa (caz în care ar fi existat într-adevăr un echilibru alb-negru), sînt doar așa și-așa, iar asta ne plasează într-o întrecere și-mi forțează întruna falimentul.

Uneori îmi vine să-i zic toate chestiile astea, dar nu-mi găsesc cuvintele.

 

— Am ajuns. Ce ești așa bosumflată?

Sîntem într-un luminiș mai larg în care poteca pe care-am venit se întîlnește cu un drum de pămînt. Alături de el, la intersecție, e o gheretă dărăpănată, cu trei pereți; unul dintre ele, cel din dreapta, e puțin spart și tencuiala decojită lasă să se vadă cărămizile roșcate. N-are nici ferestre, iar acoperișul e drept, pare ceva între un post de pază și refugiu de ploaie. Sau un wc public. Strîmb din nas fără să vreau, dar nu miroase a nimic.

— Am ajuns, repetă Laura și mă invită cu un gest ceremonios să mă apropii.

Mă conformez.

Îmi ia cîteva momente să mă obișnuiesc cu semiîntunericul. Pe dinăuntru, pereții gheretei sînt acoperiți de sus pînă jos cu nume, desene sugestive, numere de telefon, cuvinte obscene; semnături feminine și masculine dispuse în perechi hetero sau homo, ori în triunghiuri perfecte de rude sau necunoscuți; tineri sau muribunzi; nume de animale și nume de materiale; linii, pete, scrijelituri; spărturi, descuamări de var și tencuială; termeni; semne.

Simt o mînă pe umăr. Laura mă trage ușor înapoi și-mi ia locul; se lasă pe vine și începe să scrijelească ceva cu un pix, mesajul ei făcîndu-și încet loc printre celelalte. Cînd termină, se trage un pic înapoi, apoi se ridică și-mi face semn din bărbie să citesc.

Mă conformez.

Citesc de mai multe ori cu un amestec de șoc și amuzament, dar și cu o tulburare dulce-amară pe care nu știu de unde s-o iau.

Laura dă încet din șolduri lîngă mine și începe să pocnească din degete. Recunosc imediat ritmul, aproape că aud muzica, mai ales că apoi face și chestia aia cu care dă lovitura la petreceri cînd are chef – în cazul ăsta pur și simplu rostește invers ce-a scris mai devreme, în felul ăla în care pare că aspiră sunetele:

alup uc ărao amirp urtnep ătiuicib tsof ma iciA.

Au trecut cîțiva ani de cînd s-a terminat Twin Peaks, dar de cînd am găsit și-am cumpărat caseta audio ascult întruna coloana sonoră. Nu prea vorbim despre serial, așa cum nu se vorbește despre un mister sacru; lăsăm în schimb să se-nțeleagă că am fost martore, că sîntem inițiate – Laura cu vorbitul invers, iar eu, nu știu, într-un mod mai discret poate, cu stările mele ca modelul în zigzag din Camera Roșie.

Twin Peaks era difuzat cu cîteva săptămîni în avans în Ungaria, așa că finalul lui s-a răspîndit ca fulgerul prin paratrăznetele apelurilor telefonice interjudețene. Pe TVR tocmai rulase antepenultimul episod, cînd unul dintre băieții de la bloc cu rude în Transilvania ne-a adunat într-unul dintre ganguri și ne-a povestit în detaliu ultima scenă: tubul cu pastă de dinți verzuie, rînjetul agentului, oglinda spartă și BOB, și sîngele scurgîndu-i-se pe frunte. Am fost foarte tristă, aș fi vrut să am puterea să fug cînd începuse să povestească, parcă ne stricase nu doar surpriza unui final, ci toate surprizele frumoase de care urma să mai avem parte în viață.

Peste tristețea asta trecusem pînă la urmă și cu timpul am uitat de ea, au rămas doar nostalgia și fascinația, fețele A și B ale casetei cu muzica din Twin Peaks. Dar acum Laura dansează și pocnește din degete după ce-a scris chestia aia și se uită la mine zîmbind. E multă bunăvoință în privirea ei, dar și mulțumirea pe care-o ai cînd un animal drăguț nu se mai teme de tine. Apoi îmi face cu ochiul și mi se rupe filmul, sînt înapoi în gangul întunecos în care se profanează un mister. De data asta însă efectul e definitiv și nici măcar regret nu mai simt, știu că de-așa ceva nu se poate fugi. Mă conformez. Laura îmi face cu ochiul, iar eu mă conformez: îmi înțeleg o dată pentru totdeauna locul în lume și dispoziția mi se schimbă.


Pe lângă Cătălin FURTUNĂ, în antologia festivalului sunt prezenți Ionuț CHIVA, Fischer BOTOND, Cătălin LAZURCA, MÁRTON Evelin, MĂRCUȚIU-RÁCZ Dóra, SZÁNTAI János ș.a. Căutați-o în librării.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

3 poezii noi de Andrei Dósa

Andrei Dósa e unul din cei mai importanți poeți români de origine maghiară – căutați-i volumele în librării, sunt esențiale.

Un poem inedit de Emilian Galaicu-Păun

Pentru că vom publica în curând un interviu cu Emilian Galaicu-Păun, de data asta, în dialog cu alți zece scriitori moldoveni, am zis să vedem și ce mai scrie redactorul-șef al editurii Cartier.

Teatru de citit de acasă

„Vizita bătrînei doamne”, de Friedrich Dürrenmatt a inspirat în 1964 o celebră ecranizare, în regia lui Bernhard Wicki, cu Ingrid Bergman și Anthony Quinn în rolurile principale. Înainte să căutați filmul însă, vă propunem să citiți chiar aici două scene din această comedie tragică – re-editată de Polirom în traducerea lui H.R. Radian.