Sud-Kivu. Octombrie 2012
În lagăre mirosea a mușama și a mocirlă. A foc și a plastic. A praf și a zahăr. A două lucruri care nu se potrivesc. Un miros care-ți spunea că nu poți și n-ai dreptul să ajungi. Că ceea ce e afară nu există decât între orele nouă și cinci, după care doar interdicția de a mai ieși. Era un miros care te făcea să simți că nu mai ești acasă, deși casa îți era undeva prin apropiere, de acolo veneai, însă vechiul miros dispăruse, iar odată cu mirosul și sentimentul, și odată cu sentimentul, realitatea.
Multă vreme am crezut că văzul și auzul ne influențează direct, dar, de fapt, mirosul e cel care dispare mult mai greu, rămâne ore în șir în noi, nu doar ca amintire, rămâne, pur și simplu. După multe zile încă simțeam cum miroase pielea unui iubit, după și mai multe zile îmi era dor de acel miros, și dacă mi-ar fi spus cineva că mă iubește, i-aș fi râs în nas, ce-i cu cuvintele astea. Dar mirosul, mirosul e cel ce poate cuprinde fericirea.
Cu fericirea dai de dracu’, a zis Zacharie, apoi și-a ridicat ochelarii de soare pe cap, cu nefericirea se fac banii.
Zacharie trăia la umbra taberei, în Park View, unul dintre hotelurile din tablă cutată. Le lua bani jurnaliștilor și îi număra pe scaunul din spate al jeepului, se plimba prin mai multe tabere și mânca în Café Glacier. Acolo țineau produsele între niște blocuri de gheață la rece, drept pentru care, carnea era mai bună decât oriunde altundeva în lagăr, îmi povestea el. Pe de altă parte nici Café Glacier nu era decât un fast-food infect, cine ar fi vrut să iasă la cafenea într-o tabără de refugiați, cine voia, de fapt, să rămână aici?
Doar Zacharie rămânea și mă plimba în timpul zilei prin lagăr. Un copil alunecă pe mocirla care se făcuse pe jos de la ploaie, m-am aplecat spre el și l-am ajutat să se ridice. Probabil l-am ținut prea mult în brațe, s-a uitat nedumerit la mine, după care mi-a apăsat brațele cu mâinile, s-a desprins și a mers mai departe pe drumul mocirlos, până la o grupă de copii de aceeași vârstă.
Pe ei n-ai ce să-i întrebi. Ei n-au nimic de-a face cu conflictul, mi-a zis Zacharie.
Dar trăiesc aici.
N-au omorât și nu sunt omorâți. În orice caz, nu în perioada care te interesează pe tine.
Nu pot să spun cât de dreaptă am fost în acel moment, a trebuit să decid rapid cu cine vorbesc, în cine am încredere sau în cine spuneam că am încredere, în lagăr trebuia să fiu și mai rapidă decât în sat, era plin ochi cu oameni. Uneori, rămâneam doar o zi, alteori mai mult, locuiam câteva zile sub steagurile albastre ale UNHCR, care păreau pe fundalul acestui cer puțin prea palide cu emblemele lor și cele două mâini care formau un acoperiș deasupra unui personaj alb, iar în jurul lor două ramuri de măslin. În loc de mâini, pe cele de aici era un cort care ocrotea de țânțari și ploaie și mocirlă și speranță. Am văzut-o pe Sfânta Maria, avea poalele de un albastru palid precum steagurile ONU, s-a uitat scurt către mine, privirea ei licărea, de parcă s-ar fi putut stinge în orice moment, după care a ridicat câteva damigene de plastic îndoite și a dispărut printre colibe. Ținusem minte prescurtările de pe fomularele de care aveam nevoie cât timp stăteam în lagăr și prin sate. Am rezistat privirilor sticloase ale foștilor copii-soldați, care-și înecau visele în aracet, ca să nu-i mai sperie somnul. Le-am ascultat pe femeile mute. În anumite părți ale lagărului violurile continuau, în altele se făcuse liniște, aproape pace, era ca la roata norocului unde erai repartizat. De multe ori continentele sau granițele statale decid dacă trăiești în liniște – aici era vorba de doar câteva sute de metri – o liniște tristă, o liniște fără perspective, dar măcar liniște. Exista Europa, exsita Africa și existau acele câteva sute de metri pe partea greșită. Corturile arătau, peste tot în lagăr, la fel.
Se spune că resursele naturale sunt problema. Cu cât mai bogată e o țară, cu atât mai mult sunt împinși locuitorii înspre sărăcie, trimiși în minele distrugătoare sau omorâți de copiii-soldați, pentru ca warlorzii să poată exploata mai bine cerul și pământul și livra marfa comercianților europeni, chinezi și americani. Lucru care ar fi putut fi adevărat în Congo. Dar Burundi n-a avut nevoie nici măcar de atât. Nu nemții au adus moartea pe dealuri, dar nemții au venit totuși și au dat dreptul de a ucide, de a ucide în mod drept, au adus și misionari, aveau la ei medicamente, manuale școlare și credința în bunul Dumnezeu. Au pierdut războiul și au cedat colonia lor belgienilor. Belgienii au până în ziua de azi legături foarte bune de zbor înspre Bujumbura, dar în perioada masacrului din ‘93 a loviturii de stat, din aprilie 2015, și a încă altor câteva zile, zborurile către Bruxelles n-au mers chiar cum trebuie.
Am învățat să disting între două feluri de copii-soldați: pe de-o parte, cei care fuseseră omorâți, pe de cealaltă parte, cei care fuseseră și îngropați. În unele colțuri ale lagărului nu se vorbea prea mult, ceea ce le făcea viața puțin mai ușoară băieților uitați, neîngropați. Nu ieșeau în evidență când nu se bucurau. Ședeau în fața vreunui cort în câte-o geacă de trening murdară, pe care vreun tânăr din Germania sau Marea Britanie a donat-o în marea lui generozitate. Nimeni nu voia să vorbească cu ei. Celor mai mulți de aici, a zis Zacharie, le e frică de ei. La ce te poți aștepta din partea cuiva care și-a pierdut orice reținere în fața morții? Ai văzut cum se castrează un porc? Ceva de genul e și la ei. Nu le-au scos coaiele, le-au luat sentimentele. Nu știu cum vă puteți imagina voi că am putea să-i readucem la viață sau, și mai și, în societate.
Unii se întorc, se pot reintegra.
Să se reintegreze? A lungit distrat cuvântul. Numai voi puteți folosi asemenea cuvinte. Le faceți o poză când veniți în lagăr. Vorbiți cu ei. Numai voi faceți asta. Știi ce e un tabu?
Ochii sticloși ai copilului îmi fuseseră de ajuns. M-am ciucit lângă el și i-am întins o țigară. O perioadă am tăcut amândoi, Zacharie a ațipit în jeepul pe care îl parcase câțiva metri mai încolo, în mijlocul străzii. Pentru că cine ar fi vrut să treacă pe aici – cine în afară de noi umbla cu mașina – am tăcut în continuare, băiatul a început să vorbească. Eram ca într-un vacuum în care a pătruns ceva ca să-l umple, nu suportam prea mult golul, liniștea și tăcerea. A povestit despre prima lui zi în lagăr, despre pachetul de chibrituri pe care i l-a furat cineva din geacă, noaptea, în timp ce dormea. A pierdut firul poveștii, dintr-odată se făcuse dimineață, într-un sat era o femeie lângă aragaz, probabil mama, mătușa sau bunica lui, și acum era cu alți copii departe, în pădure, mergea printr-o mlaștină și cineva trăgea, toți trăgeau cu arme ruginite, el s-a aruncat în apa stătută, s-a scufundat în ea ca să nu poată fi văzut, dar pentru pușcă n-a fost bine, iar când s-a ridicat la suprafață s-a dezarmat singur, a revenit cu gândul la prima zi în lagăr, supraviețuise atât de multor lucruri, dar după o noapte aici îi furaseră cutia cu chibrituri. În propzițiile lui lungi nu simțeai furie, mai degramă rușine, rușine că i se întâmplase lui așa ceva, lui care fusese instruit în trupa generalului, a fantomei din spatele fiecărui ordin, fiecărei grațieri, fiecărui favoritism, fiecărui blestem, instruit la comanda generalului Aimé.
Care era numele lui?
Aimé, a repetat copilul.
Și mai cum? Numele ăsta îl au mulți
Noi am vorbit despre unul singur.
Atunci, spune-mi cum arăta. Sau nu l-ai văzut niciodată?
Auziți, s-a frecat cu pumnii la ochi, eu nu vreau nimic de la dvs. Dvs. vreți ceva de la mine. Așa că nu-mi spuneți dvs. mie ce știu.
Dar cum arăta?
Nu-mi ziceți dvs. mie ce știu.
Doar am întrebat.
Și-a lăsat capul pe peretele cortului și a închis ochii.
Minte, nu-i așa?, l-am întrebat pe Zacharie după ce am urcat lângă el în jeep.
Păi, îi dai bani ca să vorbească, și dacă n-are ce să povestească, inventează o poveste. Vrea bani? Am bani, dacă aș fi în locul lui, și eu aș face la fel. Dar, în realitate, nu-și aduce aminte absolut nimic.
Cine-și amintește exact, a zis Zacharie, nici tu, nici eu.
Dar minte, așa-i?
Ah, cică minciuni. Povestești lucruri. Voi ați transformat întreg continentul într-o poveste. Într-un plan secundar al poveștii voastre. Și acum nu vrei să plătești pentru minciuni.
Când mă gândesc la lagăr simt mirosul de Fanta roșie ce se împărțea din avioanele cu elice al ONU, se împărțeau biscuiți cu ghimbir, câte trei împachetați în celofan, douăzeci de grame de arahide și Fanta roșie cu gust de zmeură. Aduseseră și suc natural și apă, dar toți voiau Fanta de zmeură, până și eu care nu băusem niciodată până atunci dulcegării de genul ăsta. Ne lega un fel de lăcomie după belșugul de lucruri fără sens. Eram eu, indianul care fusese trimis de la biroul unor ingineri, fotograful britanic cu geantă de piele, care ședea în primul rând și arăta ca Cary Grant și cei doi blonzi de la organizația de întrajutorare belgiană. Când am coborât în înăbușeala umedă de pe aeroportul înconjurat de ziduri cu sârmă ghimpată, nu-mi trecea gustul de Fanta din gură. Ne-am despărțit, dar gustul a rămas, și când ne-am întâlnit, spre seară, în barul complexului, primii dintre noi deja începuseră să înlocuiască Fanta cu whisky.
Unii săteau nopți la rând în lumina neoanelor din bar, ani la rând, aterizați din vreun nicăieri al lumii vestice cu care nu reușiseră să se împace sau, din contră, se simțiseră atrași de acest loc din prima clipă, pentru că aici n-aveai nicio direcție, timpul nu trecea, existau doar contrastele dure, afară și înăuntru, luminos și întunecat, lumină fără asfințit. Pentru oameni ca mine simțul timpului dispărea aici. În Europa mă gândisem la viitor, aici nu aveam niciun viitor, nimeni n-avea. Exista doar prezentul, în care nicio zi nu era ca vreuna dinaintea ei. Uneori, foarte rar, ploua și barăcile erau duse de apă și uneori murea cineva, iar, uneori, zicea Zacharie, tu ești acel cineva. Existau opt clase. Fără asfințit. Doar noaptea. Dar pentru mine nu exista noaptea, pentru că nu mai părăseam complexul după ce se întuneca. Stăteam la mesele de la bar, nemișcați în peisaj, ca niște molii care se așezau pe toți pereții unui spital, pe care eu niciodată nu le putusem număra până la capăt, nici măcar de pe unul dintre pereți.
Eu aparțineam complexului. Cel puțin o vreme. O săptămână. Cinci zile, până la sfârșitul săptămânii, când plecam cu cei cu care venisem. Contactul cu exteriorul era ca o convorbire cu logodnica pe skype, bruiată, sau ca un serial de pe Netflix. Medicul chel avea o soție în Kampala, se căsătorise cu ea înainte să vină în lagăr. El rămânea șapte săptămâni, pleca două săptămâni în lume și se reîntorcea pentru șapte săptămâni.
Știi cât de repede trece viața când o trăiești în perioade de nouă săptămâni? Timpul nu e o resursă bună aici, e un zid care trebuie dărâmat. E ca și cum am dărâma pereții din care ne e constituită viața, e ca și cum i-am dărâma ca să ajungem la viața noastră, ciudat, nu-i așa? Dar aici așa stau lucrurile.
Am rămas cinci zile și am fost una de-a lor.
Zacharie era de o eternitate printre ei și nu era de-al lor.
El era ca tufele neîngijite din fața complexului, ceva peste care treceai cu vederea, dar care rămânea mai mult timp acolo decât altceva. Fenta jurnaliștii care veneau pentru o zi cu gențile lor de piele și blugii asortați, ca să scrie povești despre întâlnirile lor cu refugiații, despre drumurile prăfuite și mirosul corturilor. Nimeni nu putea spune exact ce făcea Zacharie cu banii. Nu-mi puteam imagina să aibă familie, cel mult una pe care o pierduse cu mult timp în urmă, pentru care nu se mai simțea responsabil, cum nici ea pentru el. Nu părea să se simtă singur, mai degrabă părăsit. Avea contacte peste tot în complex și probabil că-l mituia pe câte-un angajat ONU ca să nu-l izgonească din zonă, ci să-i plaseze pe mai departe echipe de filmare și jurnaliști. Singura operațiune plină de viață în circuitul din complex.
Vă e așa de teamă de noapte, a zis Zacharie. Știți ce se întâmplă, de fapt, noaptea în lagăr?
Am dat din cap, în semn că nu.
Cineva mănâncă, cineva spală vase, undeva urlă un copil, cineva merge la culcare. Poate cerul e mai senin decât altundeva, dar prin cort nu-l vezi. Nu e un loc special, e doar un punct de trecere. Uneori e violată o femeie, dar asta se întâmplă și altundeva. Nu e un loc special. E un loc în care, cineva ca tine vine doar ziua. Și acolo, Zacharie s-a aplecat în față și mi-a atins genunchiul, acolo e granița, o vezi?
Am dat din cap.
Bineînțeles că nu, a râs, cum vrei să-ți dai seama că e acolo.
Nu-mi dădeam seama că era acolo, dar mirosea a ghimbir și a kerosen. A pânză și plastic. Era mirosul care ține aproape fantomele. Pentru că sunt în jur, doar noi uităm de cele mai multe ori asta.
fragment din romanul Schutzzone, de Nora Bossong, ed. Suhrkamp, 2019
Nora Bossong s-a născut în 1982 la Bremen, a studiat Literatură Comparată și Filosofie la Berlin, Leipzig și Roma. Dintre cărțile publicate pot fi amintite cele de la editura Verlag zum Klampen – Reglose Jagd (poeme, 2007), de la editura Hanser – Sommer vor den Mauern (poeme, 2011), Gesellschaft mit beschränkter Haftung (roman, 2012), Schnelle Nummer (Hanser Box, 2014), 36,9 Grad (roman, 2015), Rotlicht (roman, 2017) și ultimele două apărute la editura Suhrkamp – Kreuzzug mit Hund (poeme, 2018) și Schutzzone (roman, 2019). Autoarei i-au fost acordate printre altele Premiul „Peter Huchel“, Premiul „Kunstpreis Berlin“, Premiul „Roswitha“ și Premiul „Thomas Mann“.
