UN ULTIM REST MEMORIA
OARE NU-L NIMICEȘTE
„La mijlocul lui mai 1971 am plecat din Prior’s Gate fiindcă într-o după amiază Clara cumpără pe neașteptate o casă. La început am regretat lipsa vederii generoase, în schimb în fața ferestrelor fluturau acum aproape necontenit, chiar și în zilele fără vânt, frunzulițe lanceolate verzi și cenușii a două sălcii. Copacii se găseau la o distanță de abia cincisprezece metri de casă, iar jocul frunzișului era așa de aproape, încât uneori, privind afară, îl simțeai una cu tine. La intervale destul de regulate, dr. Selwyn ne vizita în casa încă aproape goală, aducându-ne legume și verdețuri din grădina sa – fasole galbenă și albastră, cartofi spălați cu grijă, batate, anghinare, arpagic, salvie, hasmațuchi și mărar. Cu ocazia uneia din vizitele sale, Clara fiind plecată în oraș, dr. Selwyn și cu mine am ajuns să discutăm mai pe îndelete pornind de la întrebarea sa, dacă nu simt vreodată dorul de casă. La care n-am știut prea bine ce să-i răspund, în timp ce dr. Selwyn, în schimb, după o mai lungă pauză de reflecție, îmi făcu mărturisirea – orice alt cuvânt ar fi nepotrivit – că în decursul ultimilor ani dorul de casă îl copleșise tot mai mult. Când l-am întrebat de care loc îi era dor, mi-a povestit că la vârsta de șapte ani emigrase împreună cu familia dintr-un sat lituanian în apropiere de Grodno. Într-o toamnă târzie, în 1899, plecaseră cu toții spre Grodno în șareta birjarului Aaron Wald – ambii părinți, surorile sale Gita și Raja și unchiul Shani Feldhendler. Decenii la rând imaginile acestui exod i se șterseseră din amintire, dar în vremea din urmă, îmi spuse dr. Selwyn, ele îi reveneau și-și făceau simțită prezența. Încă văd, spuse el, cum la heder, la care mergeam deja de doi ani, învățătorul îmi pune mâna pe creștet. Văd odăile care au fost golite. Mă văd cocoțat sus în șaretă, văd crupa calului, vasta întindere de pământ brun, gâștele în glodul ogrăzilor cum își întind gâtul, și sala de așteptare a gării din Grodno, în mijlocul ei – soba supraîncinsă, împrejmuită de un grilaj de fier, în jurul căreia stau ciucite familiile de emigranți. Văd, așezat în tren la geam, sârmele de telegraf urcând și coborând, văd fațadele caselor din Riga, vaporul din port și colțul întunecat al punții unde, pe cât o permitea înghesuiala, ne instalasem cât mai casnic. Marea agitată, dâra de fum, zarea cenușie, ridicatul și lăsatul vasului, frica și speranța pe care o simțeam în noi, toate astea, îmi spuse dr. Selwyn, le retrăiesc acum iar de parcă s-ar fi petrecut abia ieri. După vrea săptămână, cu mult mai devreme decât ne așteptam, am ajuns la destinație. Am intrat într-o gură de fluviu largă. Pretutindeni vedeai cargouri mari și mici. Dincolo de apă se-ntindea șesul. Emigranții se stânseseră toți pe punte, așteptând ca din ceața mișcătoare să se ivească Statuia Libertății, căci plătiseră cu toții o traversare până în Americum, cum i se spunea la noi. Când am debarcat, pentru niciunul din noi nu era umbră de îndoială că aveam sub tălpi pământul Lumii Noi, al Orașului Promis New York. În realitate, însă, cum aveam să aflăm spre mâhnirea noastră după un timp – vaporul de mult ridicase iar ancora –, acostasem la Londra. Majoritatea emigranților s-au resemnat, de nevoie, cu această situație, deși câțiva, firește, au continuat multă vreme să creadă că se află în America, în ciuda tuturor dovezilor contrare. Am crescut așadar la Londra, într-o locuință din Whitechapel, la subsol, în Goulston Street. Tatăl meu, care era șlefuitor de lentile, își cumpără cu numerarul adus partea sa dintr-o prăvălie de optician, ce-i aparținea unui compatriot din Grodno cu numele de Tosia Feigelis. Am făcut școala primară în Whitechapel, învățând acolo engleza ca prin vis, peste noapte ca să zic așa, fiindcă din iubire pentru tânăra mea învățătoare minunat de frumoasă, Lisa Owen, îi sorbeam fiecare cuvânt de pe buze, iar pe drumul spre casă, cu gândul numai la ea, repetam necontenit tot ce ne spusese la ore. Tot ea, această frumoasă învățătoare, spuse dr. Selwyn, a fost cea care m-a înscris la examenul de admitere la Merchant Taylors’ School, deoarece i se părea un lucru cert că voi obține una din puținele burse acordate în fiecare an elevilor cu mai puține posibilități materiale; în apartamentul nostru de două camere din Whitechapel, în bucătăria unde eu ședeam până noaptea târziu, când de mult surorile și părinții mei se culcaseră, lumina nu se stingea niciodată, așa cum remarca asta deseori unchiul Shani. Învățam și citeam tot ce-mi cădea sub ochi, și biruiam cele mai mari dificultăți cu o ușurință crescândă. La sfârșitul anilor mei școlari, când am terminat examenele de absolvire ca șef de promoție, îmi părea că parcursesem un drum imens. Eram la apogeul conștiinței mele de sine și mi-am schimbat, era ca un soi de a doua confirmație, prenumele din Hersch în Henry și numele de familie din Seweryn în Selwyn. În mod ciudat, încă de la începutul studiilor mele de medicină efectuate la Cambridge, iarăși grație unei burse, am avut impresia că ușurința mea de a învăța se diminuase sensibil, chiar dacă și la Cambridge rezultatele mele la examene erau dintre cele mai bune. Ce s-a întâmplat apoi, deja știți, spuse dr. Selwyn. A urmat anul petrecut în Elveția, războiul, primul an de serviciu în India și căsătoria cu Hedi, căreia i-am ascuns foarte multă vreme originea mea. În anii douăzeci și treizeci am trăit pe picior mare, și ați văzut ce-a rămas de pe urma acestui mod de viață. O bună parte din averea lui Hedi s-a irosit astfel. Ce-i drept, am practicat medicina la oraș și-am fost chirurg într-un spital, dar veniturile mele singure n-ar fi permis să trăim în acest fel. În lunile de vară străbăteam cu mașina Europa în lung și-n lat. Next to tennis, spuse dr. Selwyn, motoring was my greatest passion in those days. Automobilele mai sunt și azi în garaje și poate că între timp au din nou o oarecare valoare. Dar n-am reușit niciodată să vând nimic, except perhaps, at one point, my soul. People have told me repeatedly that I haven’t the slightest sense of money. N-am avut nici măcar prudența, spuse el, să mă îngrijesc de bătrânețile mele, cotizând la unul din fondurile de pensii. This is why I am now almost a pauper. Hedi, în schimb, a știut să-și administreze bine averea rămasă, probabil nu cu totul neînsemnată, și este azi cu siguranță o femeie bogată. Prea bine nu știu nici acum ce ne-a îndepărtat unul de altul, banii sau poate secretul în cele din urmă dezvăluit al originii mele, sau pur și simplu diminuarea iubirii. Anii celui de-al Doilea Război Mondial și deceniile ce-au urmat au fost pentru mine o perioadă urâtă și oarbă, despre care nici să vreau și n-aș fi în stare să povestesc nimic. Când în 1960 a trebuit să-mi abandonez cabinetul și pacienții, am rupt ultimele legături cu ceea ce se numește lumea reală. De-atunci, plantele și animalele sunt aproape unicii mei interlocutori. Într-un fel sau altul s-ar zice că mă înțeleg bine cu ei, spuse dr. Selwyn cu un zâmbet mai curând indescifrabil, ridicându-se și întinzându-mi mâna la despărțire, gest cât se poate de neobișnuit pentru el.”
Emigranții : patru povestiri lungi / W.G. Sebald; trad. din lb. germană de Alexandru Al. Șahighian. – București: Art, 2019
Puteți comanda cartea de pe site-ul editurii.
