| © Mihai Surdu

Yoko Tawada, despre biciclete, ședințe și iarnă în orașele mari

Implicând permanent o subtilă, dar tăioasă critică socială – atât a comunismului, cât şi a capitalismului –, „Memoriile unui urs polar” explorează istoria recentă ca să vorbească despre umanitate, despre iubirea fără graniţe, despre absurdul şi farmecul existenţei. Citiți mai jos trei fragmente din romanul lui Yoko Tawada - în traducerea Monicăi Tamaș.

Despre cultura mașinilor

„- Bicicleta este, fără îndoială, cea mai nemaipomenită invenție din istoria civilizației noastre. Bicicleta este floarea scenei circului, eroul oricărei forme de ecopolitică. În viitorul apropiat bicicletele vor cuceri toate metropolele lumii. Și nu doar atât: fiecare gospodărie va deține un generator electric conectat la câte o bicicletă. Lumea se va antrena și, concomitent, va produce curent. Oamenii se vor putea urca pe biciclete pentru a-și vizita prietenii în mod spontan în loc să îi sune dinainte pe telefoanele mobile sau să le scrie un e-mail. Dacă vom învăța să folosim bicicleta în mod multifuncțional, în viitor multe aparate electronice vor deveni de prisos.

Am zărit câteva figuri din public înnegurându-se. Am continuat cu și mai multă forță în voce:

– Vom călători cu bicicleta până la râu și ne vom spăla rufele acolo. Vom călători cu bicicleta în pădure pentru a aduna lemne de foc. Nu vom mai avea nevoie de mașini de spălat, nu vom mai avea nevoie de curent electric sau de gaze ca să ne încălzim locuința sau să ne gătim mâncarea.

Câteva chipuri se amuzau pe seama ideii mele nebunești și zâmbeau discret, în timp ce alte chipuri împietriseră întunecate. Nu-i nimic, m-am încurajat, nu te lăsa intimidată! Nu-i băga în seamă pe plicticoși. Relaxează-te! Ignoră publicul prefăcut din fața ta, imaginează-ți sute de chipuri radiind de bucurie și vorbește mai departe! Este un circ. Orice conferință este un circ.

Conducătorul conferinței a tușit ostil, ca și când ar fi vrut să-mi arate că nu va juca după regulile mele. Apoi a schimbat priviri complice cu funcționarul bărbos de lângă el. Mi-am adus aminte că ambii bărbați intraseră în sală umăr la umăr. Funcționarul, subțire ca un cui, purta un costum de un negru mat, deși nu era la o înmormântare. A început să vorbească fără să se anunțe dinainte:

– Respingerea automobilelor și venerarea bicicletelor este un cult sentimental și decadent, pe care îl cunoaștem deja din statele occidentale. Țările de Jos sunt un bun exemplu. De aceea este imperios necesar să promovăm cultura mașinilor. Trebuie să legăm locurile de muncă în mod rezonabil de zonele rezidențiale. Bicicleta creează iluzia că ai putea merge oricând și oriunde, după chef și dispoziție. O cultură a bicicletelor ar putea exercita o influență nefastă asupra societății noastre.

Am ridicat mâna pentru a contracara această argumentație. Dar conducătorul conferinței mi-a ignorat mâna ridicată și a anunțat pauza de prânz. Am părăsit sala fără să mai schimb vreun cuvânt cu cineva și am fugit din clădire ca o școlăriță care o zbughește în curtea școlii la auzul clopoțelului.”

 

Despre ecuația ședințelor

„Tocmai îmi sugeam visătoare creionul, când am primit o telegramă în care eram informată că a doua zi ar trebui să particip la o ședință. Tema discuției era Condițiile de muncă ale artiștilor”.

Ședințele sunt ca iepurii: în cadrul unei ședințe se constată cel mai adesea necesitatea unei ședințe ulterioare. Ședințele se înmulțesc repede. Dacă nu acționăm în nici un fel pentru a contracara această realitate, devin atât de numeroase, încât cererea lor nu ar mai putea fi satisfăcută nici dacă fiecare din noi și-ar sacrifica cea mai mare parte a timpului, zi de zi, în ședințe. Trebuie să găsim o modalitate de a suprima acest lanț nesfârșit de ședințe. Altfel ni se vor turti fundurile de la prea mult stat pe scaun, iar toate organizațiile și instituțiile se vor prăbuși sub greutatea fundurilor noastre. Din ce în ce mai mulți oameni își frământă mințile în mare măsură pentru a inventa o scuză credibilă prin care să explice de ce nu pot participa la următoarea ședință. Astfel, virusul minciunilor gogonate se răspândește mai repede decât orice gripă de mare risc. În plus, toate rudele vii, reale și fictive, trebuie să moară de mai multe ori, astfel încât înmormântarea lor să poată servi drept pretext. Eu nu am rude pe care să le pot plasa într-o moarte fictivă. Constituția mea nu îmi permite să fac gripă, e un dat natural, așadar n-am nici o scuză. Timpul a trecut, iar eu m-am pierdut în agenda cu întâlniri, care fusese năpădită de mucegaiul negru al ședințelor planificate.”

 

Despre autorlâc și iarnă în orașele mari

„Trebuie să recunosc: viața mea s-a schimbat doar prin faptul că m-am făcut autoare. Mai exact, eu nu m-am făcut nimic, ci frazele pe care le-am scris m-au făcut autoare, iar povestea nu s-a terminat aici: un rezultat dădea naștere altui rezultat, iar eu fusesem împinsă într-un loc despre care mai înainte nu avusesem nici cea mai vagă idee. Scriitura era o acrobație mai periculoasă decât dansul pe o minge ce se rostogolește. Să dansez pe o minge era într-adevăr o muncă istovitoare și riscantă pentru oasele mele și, ce-i drept, îmi mai și rupsesem oasele în timpul încercărilor, dar în cele din urmă îmi atinsesem scopul. La final eram sigură că îmi puteam ține echilibrul pe un obiect ce se rostogolea, ceea ce nu pot afirma despre scris. Încotro se rostogolește mingea cuvintelor? Nu se putea rostogoli drept înainte, fiindcă aș cădea de pe scenă. Mingea mea ar trebui să se învârtă în jurul propriei axe și, concomitent, în jurul punctului central al scenei. Precum Pământul în jurul Soarelui.

Scrisul îmi solicită la fel de mult efort ca o vânătoare. Primul lucru pe care îl simțeam când miroseam o pradă era disperarea: reușesc să o prind sau o ratez din nou? Această nesiguranță este ceva la ordinea zilei pentru vânător. Când îmi era prea foame, eram incapabilă să vânez. Aș fi preferat ca, înainte de a porni la vânătoare, să mănânc un meniu cu trei feluri într-un restaurant de primă clasă. Pe lângă asta, voiam să le ofer membrelor mele suficient repaus înaintea fiecărei mari vânători. Strămoșii mei moțăiau toată iarna în peșterile lor, feriți de pericol. Cât de confortabil ar fi dacă m-aș putea retrage și eu măcar o dată pe an, până ce primăvara m-ar scoate din nou afară! O iarnă adevărată nu cunoaște nici lumina, nici zgomotul sau munca. În orașele mari iarna se scurta din ce în ce mai mult și, odată cu ea, se diminua și anvergura vieții.”


Memoriile unui urs polar completează genul, din păcate prea puţin explorat, al poveştilor populate de animale vorbitoare cu un exemplar nu numai deosebit de original şi plin de umor, dar şi nostalgic.” (Frankfurter Rundschau)

Memoriile unui urs polar este un studiu asupra estompării graniţelor: a celor dintre om şi animal, dintre o persoană (sau creatură) şi alta, dintre iubire şi exploatare… O încântătoare stranietate vibrează în acest roman. Iată ce soi de animale suntem. Iată cum căutăm iubirea, sensul, forma noastră adevărată.” (The New York Times)

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem nou de Vlad Moldovan

Vlad Moldovan e unul dintre cei mai influenți poeți români din toate timpurile – căutați-i volumele, sunt revelatoare.

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.

Orașele de scăpare, o povestire de Bogdan Coșa

„Orașele de scăpare” a fost publicat de curând în antologia coordonată de Andreea Răsuceanu, „Cartea orașelor”, alături de povestirile altor 15 scriitori români contemporani, printre care Augustin Cupșa, Tatiana Țîbuleac și Corina Sabău.

5 poezii de Ramona Boldizsar

„Îmi place să migrez din când în când, să mă afund în irealitate – te amăgești dacă crezi că ceea ce vine din imaginație (sau din tărâmul opus realității, oricare ar fi ăsta) nu poate să însemne și cunoaștere.”