| © CDPL

Ovidiu Baron: „Niciodată nu aducem la viaţă acelaşi om, falsificăm mereu câte ceva”

Recent, a apărut un nou volum de poezie semnat de Ovidiu Baron. Volumul pâinea uriașilor a fost publicat la Casa de Pariuri literare și beneficiază și de o ediție sonoră. Un dialog cu Ovidiu Baron despre memorie, frici, păduri și realități din trecut:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Te-ai surprins privind spre trecut, iar acesta să pară identic cu ceea ce a fost, dar, reluând viața de odinioară, în realitate să fie doar o schiță? De ce ne dorim, uneori, să putem retrăi ceva ce a rămas în în urmă? Cum e procesul de readucere la viață și reîntoarcere în trecut? Ce putem face cu o realitate după care deja am ținut doliu?

Uneori pare o schiţă, alteori e prea dens. Sunt şi zone obscure, intervale din care nu-mi amintesc aproape nimic. Din altele pot reda, pas cu pas, totul. De exemplu, unele dimineţi în care mergeam spre şcoală. Pare simplu, pentru că, teoretic, sunt doar nişte paşi care se repetă monoton. Numai că ei corespund unui proces psihologic foarte alambicat. O introspecţie şi, în acelaşi timp, un efort de extindere a realului. O suprascriere a lui. Dorim să ne întoarcem în trecut pentru a face noduri noi, pentru a lega firele care s-au rupt. Iar pe unele bănuiesc că vrem să le rupem şi mai tare, să le facem scame, să le putem împrăştia dintr-o suflare. Era să zic cenuşă, dar nu am zis. În privinţa procesului de readucere la viaţă, aş spune că e aproape diabolic, în sensul că ne asumăm puteri supraomeneşti. Chiar dacă e vorba de noi înşine sau tocmai de aia. Pentru că niciodată nu aducem la viaţă acelaşi om, falsificăm mereu câte ceva. Şi exact asta facem cu o realitate după care deja am ţinut doliu: o modificăm. Aşa cred că facem cu orice traumă, dacă vrem să-i rezistăm. Schimbăm câte puţin, o desenăm, o fragmentăm, o disecăm. O falsificăm, adaptând-o la capacitatea noastră de înţelegere, de acceptare. Şi apoi reuşim să spunem că am depăşit-o şi ne simţim deodată puternici. Sau normali. Ideea de bază este că trecutul nostru e o ficţiune, pe care o scriem sau o spunem fiecare după posibilităţile noastre. Şi pe ficţiunea aceea ne construim prezentul. Optimist, nu?

Ce mirosuri îți aduc cel mai bine aminte de anii de odinioară?

Zmeura, pomi sau copaci înfloriţi, de exemplu piersici sau salcâmi. Bujorul de lângă casă, care înfloreşte şi acum. Un liliac de lângă gard. Regina nopţii. Camera proaspăt văruită de mama. O mulţime de mâncăruri, cum ar fi varza călită, cârnaţii prăjiţi, pomana porcului, sarmalele care fierb. Iarba proaspăt cosită, fânul de anul trecut din şură. Paiele de grâu. Tămâia din biserică. Fumul. Strugurii, merele. Mămăliga aburindă… Cred că aş putea continua ore în şir.

Ce spații din prezent joacă pentru tine rolul unei peșteri?

Propriul corp, în primul rând. Propriul suflet. Memoria. Capcanele minţii, mai ales cele pe care ni le întindem singuri, propunându-ne obiective ambiţioase, străduindu-ne să rezolvăm puzzle-uri cu piese care au fost create intenţionat greşit. Dacă mă raportez la exterior, aproape orice spaţiu închis în care mă aflu singur sau chiar un spaţiu căruia mintea mea îi trasează graniţe arbitrare. Un spaţiu în care mă claustrez, conştient că voi putea evada în orice moment. Bineînţeles, cu riscul asumat de a uita de mine.

Dacă ai stăpâni tainele polifoniei, ale cui voci ai vrea să le folosești, indiferent de regn?

Deja am probleme destul de mari cu propria mea voce, în sensul că uneori mi se pare că sună ridicol, că nu se poate face auzită, că nu are nimic extraordinar. Ca mulţi alţii, vreau să fiu un om normal şi, în acelaşi timp, să fiu ieşit din comun. Când cânt, mai ales singur, în maşină, să nu şochez pe nimeni, sunt când bariton, când tenor, când bas. Probabil cânt rău în toate registrele, dar asta contează mai puţin. E interesant că, atunci când citesc ceva scris de oamenii la care ţin, le aud perfect vocea în mintea mea. Pe toţi ceilalţi îi citesc cu o voce neutră, probabil un fel de medie a registrelor vocii mele, sau îi citesc pe muţeşte. Cei a căror voce o aud distinct coincid cu cei pe care îi citesc cel mai lent sau chiar îi recitesc. Pe măsură ce accelerez, vocea se pierde, rămân doar secvenţe de text. În afara umanului, cred că aş prefera voci ale unor fenomene, mai degrabă decât ale unor fiinţe. Râul care curge, valurile mării, ploaia, tunetul. Şi, evident, liniştea. Toate celelalte voci îmi prind bine ca atmosferă, ca recuzită, ca elemente ale naturii, ca repere ale memoriei.

Când liniștea și zgomotul apar în proporții egale, cum le asculți, cum le echilibrezi?

Cred că nu apar niciodată în proporţii egale. Nu putem măsura asta obiectiv, dar aşa simt. Sunt zgomote care, paradoxal, accentuează liniştea. Sau o declanşează. Ploaia, de exemplu. Presupun că e vorba de armonie şi de felul în care fiecare dintre noi rezonează cu sunetele. Sunt situaţii în care mă străduiesc să păstrez liniştea înăuntru şi zgomotul în afară. Se întâmplă să reuşesc. Însă sunt şi zgomote care vin dinăuntru, cum ar fi bătăile inimii sau tinitusul. Uneori sunt atât de tari, încât nu mai pot auzi altceva. Din păcate, recunosc că nu reuşesc întotdeauna să fac faţă zgomotului, ba chiar, când tinde să mă acopere cu totul, mă alătur lui, strig, cânt, fluier, bat din palme, tropăi…

În volum, locurile cele mai familiare sunt pădurile și casele. Cum arată, în mod ieal, casa și pădurea prezentului?

Aş spune că pădurile mă preocupă foarte serios, poate mă obsedează. Am avut privilegiul să cresc într-o zonă de deal, cu foarte multe păduri, salcâmi, arini, sălcii, fagi, carpeni, stejari, pini, brazi, cireşi sălbatici, plopi, mesteceni… Ultimii sunt favoriţii mei, dar îmi plac toate tipurile de pădure. Nu am găsit niciodată monotonie într-o pădure, mai degrabă am avut senzaţia unei imense diversităţi, a unui univers inepuizabil, a mii de păduri care coabitează. Casa ideală e aceea care se închide să te protejeze şi se deschide să evadezi exact când ai nevoie de una sau de cealaltă. Cea care nu te ţine prizonier şi care nici nu te încuie pe dinafară. Casa pe care o poţi redimensiona, redesena, remobila oricând ai chef sau oricând ai nevoie de asta.

Mai știi astăzi să fugi? Fricile de odinioară și-au găsit frici și mai mari?

Da, ştiu să fug destul de bine. Fug de mine, de alţii, de trecut, de prezent, de orice. Nu tot timpul, de obicei aleg confruntarea directă. Însă de cele mai multe ori nu fug din laşitate, fuga e o strategie, e şi un fel de joacă, pentru că îmi permite să schimb perspectiva, îi provoc pe ceilalţi să se replieze, să adopte măşti sau, dimpotrivă, să-şi arate adevărata faţă. N-aş spune că încerc să fac pe cineva vulnerabil. Mai degrabă, în unele cazuri, abordabili, umani, credibili. Cred că am reuşit să jonglez destul de bine cu fricile. Asta nu înseamnă că nu mai am. De exemplu, mă îngrozeşte gândul că aş putea pierde oameni la care ţin foarte mult, deopotrivă oameni care sunt lângă mine şi oameni pe care fac eforturi mari să mi-i apropii. Mă sperie tare gândul că nu aş avea timp să termin o carte la care lucrez. Mă sperie gândul că aş putea uita cine sunt sau că într-o zi nu aş mai recunoaşte pe nimeni.

_

Ovidiu Baron a debutat editorial cu volumul de proză scurtă Nedumeriri (InfoArtMedia,Sibiu, 2009). În 2020 i-a apărut un prim volum de poeme, Liniştea de suprafaţă (Editura TracusArte), în care explorează detaşat, ironic sau uneori grav, mai ales secvenţe din lumea rurală cunoscută în copilărie. Trăieşte în Sibiu, unde este, din 2014, director general adjunct la Muzeul ASTRA.

Volumul pâinea uriașilor e disponibil aici

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Contradicția care există între doi termeni

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însuți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu Alexandru Bulucz, poet și traducător.

Flavius Ardelean: „Ne întâlnim pe planeta asta în multe limbi diferite, dar oamenii sunt aceiași peste tot”

Flavius Ardelean a publicat în 2020 volumul de povestiri „Câteva feluri de a dispărea“, în colecția n`autor a editurii Nemira. Bianca Burța-Cernat a scris despre acest volum: „O combinație (remarcabil orchestrată) de thriller, horror și dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene…“