Atunci când autorul poate adresa cititorului orice întrebare prin intermediul poeziei, iar autorul nu are un răspuns, câtă răbdare ai avea pentru a afla un răspuns? Ai simțit că ar putea exista vreun „graal” al răspunsurilor?
Sigur că există, Andra: se cheamă literatură & îți dă câte răspunsuri vrei. Singura problemă e că absolut toate sunt adevărate – dar că numai adevărul unora dintre ele se potrivește cu adevărul vieții tale. Și constați că, tot citind & tot bucurându-te de trompe l’oeil-urile sofisticaate ale literaturii, tot încăpățânându-te să crezi în iluziile ei, așa cum copilul se încăpățânează să creadă în iluzionist (care nu crede & nu a crezut niciodată în el însuși) – tot perseverând, așadar, în iluzionismul care nu crede în propria iluzie a literaturii, constați că foarte puține dintre adevărurile ei sunt adevărurile tale. Câte versuri îți vin în cap atunci când te doare cu adevărat? Câte dintre ele sunt cu adevărat vindecătoare? Cred că și în sensul ăsta e perfect adevărat ce spunea cândva Mircea Ivănescu: anume că el, cititorul ideal, traducătorul lui Joyce & Kafka & Faulkner & Musil & Broch, n-a citit niciodată nici o carte.
Volumul se deschide cu imagini dintr-o Germanie a prezentului, dintr-un spațiu în care „sub toate e sânge”. Există spații care să nu poarte urmele trecutului sau ale cărui răni să fie complet cicatrizate? Ai putea rezista într-un spațiu fără suferință?
E o întrebare foarte dură, Andra. Teoretic, există spații fără suferință – de la nucleosintezele stelare de la marginile Universului cunoscut, până la confiniile cojii de nucă pe care trăim – în toate locurile astea, de vreme ce nu există viață, suferința ar trebui să fie inexistentă. Însă nicicând poeții nu și-au putut închipui spații lipsite de suferință; și Vergiliu, și Dante, și Eminescu au versuri splendide despre zei plângând în vidurile astea cosmice. Dante, că tot l-am pomenit, are una dintre întrebările esențiale: ma tu perchè ritorni a tanta noia? Dar tu, tu de ce te întorci la atâta suferință? Asta îl întreabă Vergiliu pe Dante, când se întâlnesc prima dată. Și nu e doar o întrebare – e un diagnostic: nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință. Care, adesea, nu ne lasă să trăim. Nu putem trăi fără ceea ce nu ne lasă să trăim. E și ăsta unul dintre adevărurile literaturii; e și una dintre definițiile omului; și e și una dintre rațiunile de existență ale literaturii.
Există momente în care apreciezi frumusețea și momente în care îi vezi adevăratul potențial negativ. Înclină vreodată balanța spre echilibru?
Frumusețea e, cred, răspunsul la întrebarea lui Dante: ne întoarcem mereu la suferință fiindcă numai în miezul ei e posibilă frumusețea. Probabil de asta hohotește Demiurgul singur în univers: fiindcă știe că absența suferinței înseamnă absența frumuseții. Asta înseamnă cu adevărat acea propoziție a lui Pound, după care beauty is difficult: Pound o preluase dintr-un răspuns dat de Aubrey Beardsley lui Yeats, atunci când poetul îl întrebase de ce desenează numai orori: „So very difficult, Yeats, beauty so difficult”. Pound își aduce aminte de răspunsul ăsta atunci când se află închis în cușca de la Pisa – și el revine ca un leitmotiv în Cantosurile pisane, cele mai emoționante dintre toate. Frumusețea e grea – fiindcă, pentru a o vedea, trebuie să mergi până în miezul suferinței. Prin urmare, echilibrul nu e posibil – și nici nu e dezirabil. Frumusețea, ca și suferința, e un exces; și arta, prin urmare, e musai să fie un exces. Abia the road of excess leads to the palace of wisdom, cu vorba ușor grandilocventă, dar atât de adevărată a lui Blake.
Treptat, volumul ne poartă în prezentul României, în piață, la proteste. Vindecarea vine după ce-i reziști durerii, după perioade de îndoială. Care sunt astăzi îndoielile tale?
Astăzi, cum vedem cu toții, mișcare e în sens inversă: retragerea din piață în cameră. Metamorfozarea colectivității în intimitate. Și, așa cum a fost dificil să ne inventăm & să ne gestionăm colectivitatea, se dovedește dificil și să ne gestionăm intimitatea. Stăm în casele noastre, printre cărțile noastre, cu toată muzica & toate filmele lumii la îndemână – și ne plângem de parcă ne-am afla în infern. Se leagă, cum vezi, de întrebările anterioare: nu rezistăm fără suferință. Nu știm cum să nu transformăm Paradisul în Infern. Probabil fiindcă numai așa putem secreta frumusețe; și, de dragul frumuseții viitoare, suntem dispuși să secretăm oricâtă suferință. Îndoiala mea e triplă: nu sunt sigur că merită – și nu sunt sigur că vom ști să construim frumusețea – și, în fine, nu sunt sigur că, odată construită, nu vom face din ea sediul noii noastre suferințe.
„Cine te poate ști”?
E întrebarea pe care, în Psalmii mei, o pun Meșterului care a făcut lumea asta în care frumusețea & suferința sunt coextensive. Răspunsul e, cred, simplu: oricine crede în frumusețe. Chiar dacă Frumusețea pare, din ce în ce mai mult, să nu mai creadă în ea însăși.
