Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Casa de Editură Max Blecher

Radu Vancu: Nu putem trăi fără ceea ce nu ne lasă să trăim

Un interviu cu Radu Vancu, pornind de la volumul de poezie Psalmi, Casa de Editură Max Blecher, 2019.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Atunci când autorul poate adresa cititorului orice întrebare prin intermediul poeziei, iar autorul nu are un răspuns, câtă răbdare ai avea pentru a afla un răspuns? Ai simțit că ar putea exista vreun „graal” al răspunsurilor?

Sigur că există, Andra: se cheamă literatură & îți dă câte răspunsuri vrei. Singura problemă e că absolut toate sunt adevărate – dar că numai adevărul unora dintre ele se potrivește cu adevărul vieții tale. Și constați că, tot citind & tot bucurându-te de trompe l’oeil-urile sofisticaate ale literaturii, tot încăpățânându-te să crezi în iluziile ei, așa cum copilul se încăpățânează să creadă în iluzionist (care nu crede & nu a crezut niciodată în el însuși) – tot perseverând, așadar, în iluzionismul care nu crede în propria iluzie a literaturii, constați că foarte puține dintre adevărurile ei sunt adevărurile tale. Câte versuri îți vin în cap atunci când te doare cu adevărat? Câte dintre ele sunt cu adevărat vindecătoare? Cred că și în sensul ăsta e perfect adevărat ce spunea cândva Mircea Ivănescu: anume că el, cititorul ideal, traducătorul lui Joyce & Kafka & Faulkner & Musil & Broch, n-a citit niciodată nici o carte.

Volumul se deschide cu imagini dintr-o Germanie a prezentului, dintr-un spațiu în care „sub toate e sânge”. Există spații care să nu poarte urmele trecutului sau ale cărui răni să fie complet cicatrizate? Ai putea rezista într-un spațiu fără suferință?

E o întrebare foarte dură, Andra. Teoretic, există spații fără suferință – de la nucleosintezele stelare de la marginile Universului cunoscut, până la confiniile cojii de nucă pe care trăim – în toate locurile astea, de vreme ce nu există viață, suferința ar trebui să fie inexistentă. Însă nicicând poeții nu și-au putut închipui spații lipsite de suferință; și Vergiliu, și Dante, și Eminescu au versuri splendide despre zei plângând în vidurile astea cosmice. Dante, că tot l-am pomenit, are una dintre întrebările esențiale: ma tu perchè ritorni a tanta noia? Dar tu, tu de ce te întorci la atâta suferință? Asta îl întreabă Vergiliu pe Dante, când se întâlnesc prima dată. Și nu e doar o întrebare – e un diagnostic: nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință. Care, adesea, nu ne lasă să trăim. Nu putem trăi fără ceea ce nu ne lasă să trăim. E și ăsta unul dintre adevărurile literaturii; e și una dintre definițiile omului; și e și una dintre rațiunile de existență ale literaturii.

Există momente în care apreciezi frumusețea și momente în care îi vezi adevăratul potențial negativ. Înclină vreodată balanța spre echilibru?

Frumusețea e, cred, răspunsul la întrebarea lui Dante: ne întoarcem mereu la suferință fiindcă numai în miezul ei e posibilă frumusețea. Probabil de asta hohotește Demiurgul singur în univers: fiindcă știe că absența suferinței înseamnă absența frumuseții. Asta înseamnă cu adevărat acea propoziție a lui Pound, după care beauty is difficult: Pound o preluase dintr-un răspuns dat de Aubrey Beardsley lui Yeats, atunci când poetul îl întrebase de ce desenează numai orori: „So very difficult, Yeats, beauty so difficult”. Pound își aduce aminte de răspunsul ăsta atunci când se află închis în cușca de la Pisa – și el revine ca un leitmotiv în Cantosurile pisane, cele mai emoționante dintre toate. Frumusețea e grea – fiindcă, pentru a o vedea, trebuie să mergi până în miezul suferinței. Prin urmare, echilibrul nu e posibil – și nici nu e dezirabil. Frumusețea, ca și suferința, e un exces; și arta, prin urmare, e musai să fie un exces. Abia the road of excess leads to the palace of wisdom, cu vorba ușor grandilocventă, dar atât de adevărată a lui Blake.

Treptat, volumul ne poartă în prezentul României, în piață, la proteste. Vindecarea vine după ce-i reziști durerii, după perioade de îndoială. Care sunt astăzi îndoielile tale?

Astăzi, cum vedem cu toții, mișcare e în sens inversă: retragerea din piață în cameră. Metamorfozarea colectivității în intimitate. Și, așa cum a fost dificil să ne inventăm & să ne gestionăm colectivitatea, se dovedește dificil și să ne gestionăm intimitatea. Stăm în casele noastre, printre cărțile noastre, cu toată muzica & toate filmele lumii la îndemână – și ne plângem de parcă ne-am afla în infern. Se leagă, cum vezi, de întrebările anterioare: nu rezistăm fără suferință. Nu știm cum să nu transformăm Paradisul în Infern. Probabil fiindcă numai așa putem secreta frumusețe; și, de dragul frumuseții viitoare, suntem dispuși să secretăm oricâtă suferință. Îndoiala mea e triplă: nu sunt sigur că merită – și nu sunt sigur că vom ști să construim frumusețea – și, în fine, nu sunt sigur că, odată construită, nu vom face din ea sediul noii noastre suferințe.

„Cine te poate ști”?

E întrebarea pe care, în Psalmii mei, o pun Meșterului care a făcut lumea asta în care frumusețea & suferința sunt coextensive. Răspunsul e, cred, simplu: oricine crede în frumusețe. Chiar dacă Frumusețea pare, din ce în ce mai mult, să nu mai creadă în ea însăși.

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă

Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă este un roman memorabil despre criza refugiaților din Europa, scris de una dintre cele mai apreciate autoare germane contemporane, Jenny Erpenbeck. În 2018 a fost nominalizat la International Booker Prize. Citiți mai jos un fragment.

Iulia Dondorici: „În opera lui Dürrenmatt, animalele sunt o oglindă a oamenilor”

În acest an ne (re)amintim de Friedrich Dürrenmatt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi și prozatori ai secolului XX. La 100 de ani de la nașterea sa, scriitori și artiști din diferite domenii au fost invitații noștri, dialogând despre opera lui Dürrenmatt sau despre adaptările care au avut ca punct de pornire scrierile autorului elvețian. Acum, invitata noastră este Iulia Dondorici, doctor în filologie și traducătoare:

Flavia Teoc: „Cred că aproape tot ceea ce nu este uman este sălbatic”

Olga Ștefan a scris pe coperta a patra a antologiei Istoria naturală, de Flavia Teoc (Casa de Editură Max Blecher): „Așa cum Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân inventaria toate adevărurile lumii văzute, dar și narațiuni ca aceea a Korei din Sicyon, care, schițând pe un perete gol umbra iubitului ei absent, născocește pictura, Istoria naturală a Flaviei Teoc e mai mult decât un catalog de imagini: în mărturii tributare structurii simple a parabolei, ea așază în pagină singurătatea străinului, mai veche decât toate tiparele.”