we are made of shards not flesh
o femeie încapsulată într-o epidermă crăpată
pielea se cojește treptat, fisurile se încrețesc
năpârlirea se face în straturi
privirea se descuamează ultima
— eficient. ca o umbră
care se întinde mai mult decât obiectul
(o suprafață rigidă)
(un organism autosuficient)
În exterior, o carcasă radioactivă
absolut inofensivă. În interior
fraged și roșu — ca furia.
Nu e nimic acolo care
să amintească de civilizație.
Nici măcar o viață umană
Benignă
Rănile care nu se văd nu se vindecă, ce se vede e doar iluzie.
we are made of shards not flesh.
odă trecutului din viitor. Nimic nu e mai perfect decât ceea ce urmează să dispară
pași de giganți înfipți în noroi
urme mici în zapadă • fulgii care se topesc înainte să lovească pământul
o ploaie măruntă • o tornadă care se oprește brusc • un fum gros
o ușă care scârțâie • o pagină care se rupe când deschizi cartea. Câteva imagini care dispar și apoi
Nimic.
La capătul lumii ne așteaptă vulpi argintii cu ochi mărunți
care știu totul.
the empathy gate. rusted keys.
riști ca părul lung să te înghită cu totul. o șuviță care nu se așază unde trebuie. orice atingere îți face corpul să vibreze și atace. disconfort senzorial tactil & o unghie târșâită ranchiunos în perete. dacă lipsește o linie de cod, șanse mari să se strice totul. ce bine că funcționezi după o versiune veche & rudimentară, orice eroare se rezolvă atât de simplu. O versiune primară, recuperată, acolo unde greșelile nu aduc cunoaștere, doar goluri sau contradicții. toate astea în consens cu ieșirea din carapace. Când dai crusta la o parte, rămâi dezgolit.
Poate e timpul să deschizi porțile. Nu te-ai micșorat, privirile lor s-au transformat într-o lupă uriașă.
la periferia unui bairam existential
o noapte cu lumini puternice, lătratul gâjâit al unui câine strâns bine în lanț, muzica din vecini care răsună, frica de întuneric și lipsa metaforelor (singurul moment din zi când cuvintele prind viață & formă). narațiunile dichisite despre sine se dispersează și micșorează până sunt reduse la bătăi de inimă, tic-tac, nu e anxietatea cea care iese la iveală, e mirroring disaster, autocontrolul e un homunculus fabricat în era păpușilor imitație, mame străine care împletesc codițe lungi fiicelor la care te uiți din depărtare cu cruzime și inocență. Nu te ascunde. Strânge din ochi și din pumni. La identități fragmentare nu se renunță, repetă după mine, I will not concede any self.
(să nu-ți fie frică să pui lucruri în paranteză)
Primul pas e să spui tuturor că nu ți-e frică de nimic
cel de-al doilea e să demonstrezi că poți să fii o fetiță bună și cuminte
data viitoare când cineva o să te laude că ai pus masa, o să-ți juri că nu vei mai face asta niciodată
data viitoare când cineva o să-ți spună că ar trebui să te fardezi mai mult, nu o să te mai machiezi niciodată
data viitoare când cineva o să-ți spună că fetele nu vorbesc așa, o să îți îmbogățești și mai mult vocabularul
data viitoare când cineva o să-ți spună că ești fată și fetele nu se poartă așa, o să plângi de furie în pernă și o să începi să urăști fără direcție
spune-mi unde doare ca să apăs mai tare
e tot subconștientul tău care vrea să retrăiești toate momentele penibile
până la epuizare. N-o să înveți nimic din asta. Când închizi ochii înainte de culcare, fă-mi o favoare și spune-ți, în noaptea asta o să dorm și nimic din ce cred eu despre mine n-o să mă afecteze.
